Valea Gălbenele și Valea Colților 01.05.2010

Valea Gălbenele și Valea Colților - Primele văi de abrupt

Îmi aduc aminte că prin luna noiembrie 2009 l-am cunoscut pe domnul Nucu Vasile prin intermediul site-ului www.carpati.org. De fapt el a fost cel care m-a abordat și datorită faptului că este o persoană sociabilă și curioasă din fire, m-a căutat la locul de muncă pentru a mă cunoaște personal și probabil pentru a-mi testa cunoștințele din domeniul montan. Spre dezamăgirea lui informațiile pe care eu le dețineam atunci erau minime, iar de experiență montană nici nu se putea pune problema. Am rămas plăcut impresionat în momentul în care Nucu a înțeles faptul că sunt un ,,montaniard" amator și a început să-mi povestească despre drumețiile pe care le-a făcut în tinerețe, punând accent pe văile de abrupt din Bucegi, de care sincer să fiu nici nu auzisem de ele, cu excepția Văii Albe. Văzând entuziasmul din ochii mei mi-a promis că în momentul în care se va topi zăpada pe văile de abrupt o să mă inițieze pe aceste frumoase trasee și o să începem cu valea Gălbenele.De atunci a trecut multă vreme, iar eu am și uitat de acele văi de abrupt și m-am bucurat de traseele montane cu un grad redus de risc pe care le-am făcut, la multe din acestea participând și Nucu Vasile(de fapt eu am participat la turele organizate de el).

Se apropie ziua de 1 mai și ofertele încep să curgă. Niște prieteni din Cluj pe care i-am cunoscut într-o tură la cabana Mălăești mă invită în Ciucaș, alți prieteni mă invită la mare și iată sosește și invitația din partea lui Nucu, pe care nu am avut cum să o refuz și anume Valea Gălbenele.

În dimineața zilei de 01 mai, m-am trezit cu zâmbetul pe buze, cu dorința de a ajunge cât mai repede la poalele muntelui, mă echipez și cobor scările, moment în care mă sună Nucu Vasile care mă aștepta în fața blocului. Având o dispoziție foarte bună m-am gândit să îi fac o farsă și îi răspund. Conversația a fost ceva de genul:
Nucu Vasile: Alo, ce faci? Vezi că eu sunt jos, te aștept.
Eu, cu o voce care dă impresia că abia m-am trezit: Neața, acuma m-am trezit. Îmi cer scuze, fac repede un duș, mănânc ceva, îmi fac rucsacul și cobor.
În acel moment Nucu a rămas fără glas, iar după câteva secunde de tăcere, i-am spus că tocmai cobor scările, pentru a rupe liniștea care s-a instalat în conversația noastră.
Din Sfântu Gheorghe ni s-a mai alăturat un alt iubitor al muntelui, Remus Vlăduceanu, cunoștință de-a lui Nucu, iar în Bușteni urma să ne întâlnim cu o persoană pe care Nucu, inițial nu a vrut să îi dezvăluie numele. La insistențele mele mi-a spus că este vorba de Andrei Done, un administrator al site-ului www.carpati.org, pe care Nucu știa că mi-aș fi dorit să îl cunosc după ce am văzut pozele din tura de iarnă pe creasta Pietrei Craiului la care a participat și Andrei, în speranța de a mă lua și pe mine într-una din drumețiile lui.
Într-adevăr ne întâlnim cu Andrei, iar surpriza cea mare a fost faptul că mi-a adus și mie un piolet pentru această tură(se pare că Nucu a pus la punct din timp toate detaliile, iar eu în loc să-i mulțumesc mă țin de farse..:) ).

Lăsăm mașina la Căminul Alpin și intrăm în traseu, bineînțeles după o bine meritată pauză de țigară pentru cei care au acest viciu.

Primul vestitor al primăverii care ne iese în cale

De fiecare dată când pereții stâncoși ai Bucegiului se zăreau printre copacii golași, Andrei a avut grijă să nu trecem pe lângă acele locuri fără să ni le prezinte.

Peretele Vulturilor

Aproape de refugiul Coștila, Andrei a scurtat un pic traseul și a luat-o printr-o pădurice deasă de jnepeniș, iar după câteva minute a început să scoată fel de fel de sunete puternice, moment în care am crezut că erau de bucurie pt. că a ajuns primul la refugiu. În momentul în care ne-am apropiat, am observat că în preajma refugiului era un ursuleț jucăuș care făcea tumbe și se lăsa să alunece la vale ca un copil mic, iar Andrei, care se afla la o distanță relativ mică de el, nu făcea altceva decât să îl alunge de frică să nu fie și mama ursoaică prin zonă. După câteva minute în care am țipat cu toții, ursulică a plecat, însă a luat-o exact pe traseul pe care urmă să o luam și noi, fapt ce ne-a îngrijorat un pic.

Priveliște de la refugiul Coștila, spre valea a cărui nume o poartă.

Remus, în refugiul Coștila

Țancul ascuțit și refugiul Coștila

Valea Coștila

La refugiu ne-am echipat cu parazăpezi, colțari și piolet și am plecat în căutarea traseului spre valea Gălbenele pe urmele lui moș Martin. Primul obstacol l-am întâlnit la coborârea unui mic horn, unde Andrei a dus ceva lupte cu Nucu pt. a-l convinge să coborâm pe acolo, horn care s-a dovedit a fi foarte ușor de coborât, în ciuda aparențelor sale. Odată ajunși pe vale Andrei și Remus mi-au făcut instructajul privind modul de folosire al colțarilor și pioletului, iar eu nu am făcut altceva decât să îi ascult cu atenție și să rețin toate detaliile cu privire la acestea.

Valea Gălbenele

Andrei și Remus pe Valea Gălbenele

Nucu, Andrei și Remus

Eu și cu Remus

Când posibilitățile financiare sunt reduse, natura îți oferă oportunitatea de a te caza la Hotel Gălbenele, locație la care eu cu Andrei și cu Remus am luat micul dejun.

La Hotel Gălbenele

După scurta pauză de la hotel, am continuat urcușul destul de susținut spre Strunga Gălbenele.

Pe brâna dinspre Strunga Colților ne lăsăm bagajele, timp în care Andrei studiază valea Colților pentru a vedea dacă avem posibilitatea să coborâm pe aceasta, după care începem urcarea spre strunga Gălbenele.

Colțul Gălbenele

Andrei cu Remus au fost primii care au ajuns în Strunga Gălbenele

Colțul Gălbenele văzut de lângă Colțul Strungii

În Strunga Gălbenele fiecare își încarcă energiile folosind metodele proprii

Vârful Omu văzut din Strunga Gălbenele

Valea Scorușilor, pe care eu aș fi vrut să urcăm în vederea continuării traseului pe platou cu coborâre pe Valea Albă, însă experiența lui Andrei ne-a determinat să căutăm o altă alternativă întrucât zăpada era instabilă.

Priveliște spre munții Baiului și spre Valea Gălbenele

Andrei și-a făcut datoria de ghid și ne-a prezentat tot ce se vedea în zare, inclusiv colții Morarului pe care eu nu i-am recunoscut din acea poziție

Priveliște spre munții Baiului

Eu cu Nucu în Strunga Gălbenele

Coborâre din Strunga Gălbenele

În momentul în care am început coborârea din Strungă s-a auzit un tunet puternic în ciuda faptului că era senin, iar când mi-am aruncat o privire spre Valea Scorușilor am realizat că s-a rupt o cornișă și s-a declanșat avalanșa. Abia atunci am realizat cât de periculoase sunt văile de abrupt iarna dacă te aventurezi fără să cunoști starea zăpezii.

Din păcate am fost fascinat de această avalanșă și nu am reușit să o surprind, aceasta fiind doar o mică scurgere de zăpadă care anunța sfârșitul acesteia pe care a reușit să o surprindă Andrei, care a urcat și el în strungă pentru a o admira.

Când am ajuns la rucsaci am făcut o scurtă pauză și am meditat asupra traseului pe care l-am făcut, moment în care Nucu își schimbă culoarea la față și ne întreabă dacă vedem și noi ceea ce vede el pe colțul Gălbenele...Inițial am crezut că este vorba de vreo capră neagră, dar sincer să fiu nu am văzut nimic, decât după vreo câteva secunde când am văzut o mișcare în jnepeniș. Mă uit mai bine și văd un urs imens care ne urmărea cu privirea, moment în care ne-am strâns rucsacii și am plecat spre valea Colților.

Odată intrați pe valea Colților eu cu Andrei o luăm în față, iar eu am avut parte de un mic incident, în sensul că am alunecat pe zăpadă și am început să prind o viteză destul de mare, însă instructajul de la începutul zilei mi-a prins bine și am reușit să mă opresc relativ repede cu ajutorul pioletului.

Valea Colților

Valea Colților și Valea Mălinului

Odată ajunși la poalele hornului pământos ne-am dezechipat de colțari și piolet, iar cum necazul nu stă departe de mine am scăpat legătura de colțari (care de altfel erau împrumutați) și mă uitam neputincios cum o iau la vale..Remus mi-a venit repede în ajutor, s-a echipat și a coborât să îi caute, spre disperarea lui Andrei care urcase deja hornul și nu știa de ce întârziem atât de mult. Norocul meu a fost că legătura de colțari s-a oprit în singurul copăcel din vale, la câțiva metri de o săritoare foarte mare, de unde nu mai aveam posibilitatea să îi recuperez.

Andrei pe Hornul Pământos

În urcarea Hornului Pământos

A urmat coborârea până în poiana Coștilei, de unde am mers spre căminul Alpin și în cele din urmă spre casă.

A fost cea mai frumoasă tură pe care am făcut-o până în aceea zi, alături de niște oameni de munte minunați, cărora le mulțumesc pentru răbdarea și înțelegerea pe care au avut-o cu mine. În această tură am învățat multe de la fiecare și în primul rând am câștigat doi prieteni, pe Remus și pe Andrei, cu al doilea urmând să fac numeroase ture care mai de care mai frumoase. Pe Nucu l-am exclus pt. că prietenia lui am câștigat-o cu ceva timp în urmă, însă țin să îi mulțumesc pentru organizarea acestei ture minunate.

Tura noastră, de la stânga la dreapta: Remus Vlăduceanu, Andrei Done,

Ovidiu Baciu(eu) și Nucu Vasile
Citiți jurnalul lui Andrei Done