Pe plaiuri Moldave (27-28.08.2011)

Comuna Stănița (jud. Neamț)

,,Stănița este o localitate în județul Neamț, România. Se află dispusă la 23 km de municipiul Roman. Comuna este traversată de calea ferată Iași - Buhăești - Roman, cu oprire în halta Stănița, situată la 2 km de centrul satului cu același nume.

In anul 1938 in comuna Stănița existau 7 școli încadrate cu 9 învățători dintre care numai 4 calificați. În ceea ce privește existența altor mijloace de culturalizare a maselor, au lipsit in tipul oranduirii burghezo-mosiere cu desăvârșire. In anul 1940 nu au existat pe teritoriul comunei nici un camin cultural si nici nu se poate vorbi de existenta cinematografelor sau bibliotecilor satesti. Mai tarziu preotul D. Stan, care era pe atunci și presedinte de cămin cultural ținea biblioteca în pridvorul bisericii, majoritatea cărților fiind un continut mistic religios, sătenii fiind educați într-un spirit de "supunere" promițându-li-se în schimb "fericirea veșnică în viața de apoi". Comuna actuala este formata din 7 sate a caror întemeiere variază în timp, începând aproximativ din secolul al XV - lea așa cum reiese dintr-un document datat 14 septembrie 1486 și tradus de prof. Gh. Ghibanescu, eliberat de cancelaria domnească în timpul domniei lui Ștefan cel Mare și în care se vorbește despre Poienile Oancei. Despre comuna Stanita se vorbeste ca despre un complex de asezari situata pe o mare suprafata de teren, incat in gluma, dar sesizand un fapt concret unii i-au dat denumirea de "raion Stanita". Așezată în plin ținut deluros, dealuri de podiș din vechiul podiș al Moldovei, ferăstruit de ape și intemperii de-a lungul a mii și mii de ani, comuna se prezinta cu toate satele și cătunele dispuse în formă de inflorescență în jurul nucleului, satul de resedinta. Apoi de o parte si de alta a șoselei apar "Puii Stăniței", satele componente asezate pe platoul urmand limitele podisurilor ce coboara in depresiuni mai line sau mai abrupte, ferindu-se parcă de vai. Poienele Oancii, Todireni cu cătunele sale: Cichirdic și Fundul Poienii, care își resfiră casele pe fundul văii pârâului Todireni, Ghidionul - spre nord-est; Chicirea și Vlădnicele spre sud-est, iar Veja căruia astazi nimeni nu-i mai spune "clăcași", sat mai nou cu case asezate in lungul paraului cu acelasi nume își întind casele înșirate ca mărgelele pe firul nevazut a 3 siruri ce se încheie la școala construita acum câțiva ani. In perspectiva de dealul Veja Noua privelistea de amfiteatru dirijat de la est spre vest impresioneaza prin diversitate, prin vastul spațiu de câțiva km. De la nord la sud limitele cuprind 7-8 km de la est la vest, tot 7-8 km. Cu un aproximativ calcul aritmetic stabilim suprafața înăuntrul căreia se află comuna Stănița la un pătrat cu latura de 7-8 km. Înăuntrul acestuia sunt prevazute forme de relief foarte variate, predomina culmile prelungi și largi, alternând cu pante line, drumuri de acces dinspre Bâra pana la Ghidion; de la Bâra la Stănița - Chicirea spre satul Negresti. Satele s-au construit pe platouri: locuri pentru cultura, fanete si pasune strabatute de paraiase mici, cu apa putina ce stralucesc ca fire de argint pe fundul vailor. Sunt sate mai mari sau mai mici: sate de vechime mare in timp: Poienile Oancii datează din secolul XV-lea."- www.wikipedia.org








Hanul Ancuței

,,Hanul Ancuței este un vestit han turistic situat de-a lungul unuia din principalele drumuri europene ce străbat România (E85), la o distanță de 27 km de municipiul Roman, înspre Suceava și la 350 km de București. Ca localizare, el se află în comuna Tupilați din județul Neamț.

Hanul Ancuței a devenit celebru prin plasarea aici a acțiunii din volumul Hanu-Ancuței (compus din 9 povestiri), publicat în anul 1928 de marele scriitor român Mihail Sadoveanu (1880-1961).

Aflat la intersecția drumurilor care duc spre Piatra Neamț și Roman, Hanul Ancuței a fost construit la începutul secolului al XVIII-lea (anul 1718, după cum este înscris pe placa amplasată la intrarea în han). El oferea loc de popas pentru negustorii ce călătoreau spre Roman, spre Suceava sau spre Iași.

Hanul se afla la în marginea unui sat care s-a strămutat pe moșia boierilor Catargi de la Tupilați (astăzi în județul Neamț). În anul 1819, vornicul Ștefan Catargiu a obținut printr-un hrisov dreptul de a înființa târguri și iarmaroace, aici construindu-se un han nou, care va servi și ca stație de poștă. [1] Lângă han, pe un teren plan aflat lângă apa Moldovei, se desfășura iarmarocul de la Tupilați.

Într-un document din anul 1876, care cuprindea un inventar al moșiei Tupilați, era trecut și "rateșu de la Ancuța". Hanul era zidit pe temelie de piatră, avea o lungime de 36, 20 metri și o lățime de 15,70 metri, iar zidurile sale de cărămidă erau de 70 cm grosime. Hanul avea două porți din lemn de stejar, una prin care intrau carele și alta prin care ieșeau. Porțile din stejar tare erau ferecate cu zăvoare duble și drugi masivi de fier, iar ferestrele erau mici și zăbrelite. Carele erau așezate lângă poarta de ieșire, având lângă clădirea hanului un loc pentru depozitarea nutrețului.

Clădirea avea o fațadă simplă, cu arhitectură de pilaștri, iar intrarea beneficia de o arcadă dublă, încununată de un fronton clasic. [2] Hanul dispunea de patru odăi pentru musafiri, o odaie pentru crâșmari, una pentru hangiu, două camere de odihnă și grajdul. În partea din dreapta erau camerele de dormit pentru călători, cu intrări separate, iar în stânga erau cârciuma, birtul și locuința hangiului. Sub cârciumă se afla intrarea în pivnița boltită, construită din piatră de râu și având lungime de 11 metri și lățime de 4 metri. Sala comună sau birtul, cu mese lungi, era pentru mâncare, taifas și adesea pentru chef cu lăutari.

În volumul său de povestiri intitulat Hanu-Ancuței și publicat în anul 1928, marele scriitor român Mihail Sadoveanu descrie astfel hanul: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han – era cetate! Avea niște ziduri groase de ici până colo și niște porți ferecate cum n-am văzut în zilele mele. În cuprinsul lui se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau dinspre partea hoților...“ [3]

Hanul Ancuței a fost preluat de Casa Rurală, în contul unor datorii pe care le avea Nicolae Calimachi Catargi. În anul 1920, Casa Rurală a vândut hanul pentru 12.900 lei. În forma sa originară, Hanul Ancuței a existat până în anul 1943, când proprietarii l-au demolat în cea mai mare parte pentru că nu puteau plăti impozitele și nici nu avea posibilitatea materială de a-l întreține. Deși s-a propus ca să fie preluat de Oficiul Național de Turism pentru a-l transforma în loc de popas pentru tineretul pornit în drumeție pe Valea Moldovei, din cauza războiului, nu s-au găsit fondurile necesare. [4] Astfel, o perioadă, în locul hanului au existat doar niște ziduri în ruină și pivnița.

În perioada 1957-1960, autoritățile au dispus reconstrucția hanului după planurile existente la Arhivele Statului din Iași. Prin Decretul de Expropriere nr. 639 din 29 iunie 1967, hanul, care avea inițial o suprafață construită de 164 mp, a fost expropriat în beneficiul statului, cu scopul reconstruirii vechiului Han al Ancuței. Imediat după expropriere, a fost demolat în întregime, păstrându-se din vechiul han numai podeaua și beciul. Pe locul vechiului han a fost ridicată o nouă construcție, care respecta linia tradițională și de arhitectură specifică secolului al XVIII-lea și care a căpătat aceeași destinație de han, tocmai pentru conservarea spiritului sadovenian moldovenesc.

Hanul a fost restaurat din nou în anul 1999, el căpătând o înfățișare autentic românească, fiind improvizate aici mici expoziții de costume populare specifice zonei, precum și de obiecte din ceramică sau din lemn.

În partea dreaptă a intrării, chiar lângă ușă, a fost amplasată o placă de marmură pe care scrie următorul text: „Pe locul vechiului han ce s-a ridicat în anul 1718 și risipit cu ani în urmă s-a clădit, cinstindu-se slova românească a marelui Sadoveanu, noua construcție. Fie să rămână loc de vrăjit popas și desfătare sufletească pentru toți călătorii pământeni sau veniți de pe alte meleaguri“.

În fața hanului, în partea dinspre drumul național, a fost amplasat bustul din piatră al marelui povestitor Mihail Sadoveanu, care a descris în opera sa Hanul Ancuței. Bustul a fost realizat de sculptorul romașcan Florin Zaharescu, dezvelit la 10 noiembrie 2002 în prezența ministrului culturii și cultelor, acad. prof. dr. Răzvan Theodorescu și sfințit de PS Ioachim Băcăuanul, arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului. Cu această ocazie, a avut loc o expoziție de produse culinare cu specific moldovenesc și un concert susținut de orchestra "Rapsozii Botoșanilor". [5] Cu tot cu soclul, bustul are o înălțime de 4.5 m.

În fiecare an, în luna noiembrie, are loc aici Festivalul de Creație Literară "Mihail Sadoveanu". În prezent, hanul se află în proprietatea societății Turoag Roman SA."- www.wikipedia.org








Muzeul Memorial Ion Creangă Humulești

,,Casa memorială Ion Creangă din Humulești este un muzeu memorial înființat în casa în care s-a născut și a copilărit povestitorul român Ion Creangă (1837-1889) în satul Humulești (astăzi suburbie a orașului Târgu Neamț) din județul Neamț. Casa a fost construită din lemn în anul 1833 (după cum indică în LMI) și se află situată pe strada Ion Creangă nr. 8.

Construită în 1833 de către Petrea Ciubotariul, bunicul marelui povestitor, casa în care s-a născut și a copilărit Ion Creangă a fost amenajată ca muzeu în anul 1951. Devenită unul dintre cele mai vizitate muzee memoriale, aceasta reprezintă, dincolo de semnificația sa istorico-literară și sentimentală, un produs cert al arhitecturii populare specifice perioadei și ariei etno-culturale în care se încadrează.

Sub acoperișul larg de draniță, pereții durați din bârne groase peste care s-a așternut un strat de lutuială, delimitează o singură încăpere cu ferestre înguste și o tindă unde abia puteai să te învârți. Intrarea scundă este adăpostită de ploile repezi printr-o prispă lată de câteva palme, iar în spatele casei un acoperământ de scânduri cu pantă repede protejează mai multe obiecte gospodărești și unelte agricole cu certă valoare etnografică.

Exponatele prezentate sunt caracterizate de simplitatea, bunul simț și modestia proprie țăranului moldovean, generând un puternic sentiment de pioșenie, nu numai pentru ceea ce reprezintă ele față de amintirea lui Ion Creangă, ci pentru că ele sunt mărturii autentice ale tradiției populare a locuitorilor din această parte a țării." -www.wikipedia.org




















Mănăstirea Agapia

,,Mănăstirea Agapia (denumită și Mânăstirea Agapia Nouă pentru diferențiere de Schitul Agapia Veche) este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată pe valea pârâului Agapia, la o distanță de 9 km de orașul Târgu Neamț. Ea se află amplasată în mijlocul unei păduri aflată la o distanță de 3 km de satul Agapia (județul Neamț). Este una dintre cele mai mari mănăstiri de maici din România, având 300-400 maici și aflându-se pe locul doi ca populație după Mănăstirea Văratec. [1]

Mănăstirea a fost construită între anii 1641-1643. Arhitectura bisericii nu are un stil specific. Ceea ce conferă o deosebită valoare acestui monument sunt frescele pictate de Nicolae Grigorescu, între anii 1858-1861.

Istoria Mănăstirii Agapia este strâns legată de istoria Schitului Agapia Veche sau Agapia din deal. Denumirea de Agapia provine de la sihastrul Agapie care s-a nevoit în poiana unde se află astăzi Mănăstirea Agapia Veche. Deoarece mănăstirea din deal era greu accesibilă, după anul 1600 unii călugări s-au stabilit aici și au construit o biserică de lemn.

Invaziile cotropitorilor au avut urmări dezastruoase pentru mănăstire. De mai multe ori călugării au fost siliți să se refugieze în munți sau să treacă munții în Transilvania, lăsând mănăstirea pustie. Menționăm doar atacurile turcilor și tătarilor din 1671-1672, când mănăstirea a fost avariată; jefuirea Agapiei de către tătari în iarna anului 1674-1675; prădarea mănăstirii de către poloni în 1680, care au transformat biserica mare în grajduri de cai sau avarierea mănăstirii de către oștenii regelui Sobieski în perioada 1689-1693.

Până la începutul secolului al XIX-lea, Agapia a avut obște de călugări. În anul 1803, dorind să înființeze un Seminar de preoți la Mănăstirea Socola din Iași, mitropolitul Veniamin Costache al Moldovei a dispus ca cele vreo 50 de maici de la Socola să se mute la Mănăstirea Agapia. Printr-un hrisov domnesc al lui Alexandru Moruzi, Mănăstirea Agapia a devenit mănăstire de maici. [6] Cu acest prilej, a fost înființată o școală pentru călugărițe, unde să învețe psaltichie, limba greacă, precum și meșteșugul broderiei și țesătoriei. Ca stareță a fost numită maica Elisabeta Costache, sora mitropolitului." -www.wikipedia.org




Mănăstirea Văratec

,,Mănăstirea Văratec este o mănăstire ortodoxă de maici din România, situată într-o poiană de la poalele munților, în satul Văratec din comuna Agapia (județul Neamț), la o distanță de 12 km de orașul Târgu Neamț și la 40 km de municipiul Piatra-Neamț. Este cea mai mare mănăstire de maici din România, aici viețuind peste 400 maici. [1]

Mănăstirea a fost fondată în anul 1785 de către schimonahia Olimpiada, împreună cu duhovnicul Iosif. În această lucrare, maica Olimpiada a fost sfătuită și îndrumată de Paisie Velicicovschi, starețul Mănăstirii Neamț. Trecută sub administrarea Mănăstirii Agapia din apropiere, Mănăstirea Văratec a devenit mănăstire independentă în anul 1839.

Ziduri masive din piatră închid o incintă unde se află Biserica "Adormirea Maicii Domnului" (biserica principală), stăreția și clădirile administrative (aflate în clădirile de pe latura nordică a incintei) și Muzeul mănăstirii, unde fusese anterior Atelierul "Regina Maria" (aflat în clădirea de pe latura sudică). Incinta monahală este înconjurată de satul mănăstiresc, alcătuit din casele tradiționale țărănești unde locuiesc maicile și care se înșiră pe ulițe înguste." -www.wikipedia.org













Cheile Bicazului

,,Cheile Bicazului reprezintă o zonă geografică deosebit de pitorească din România situată în partea centrală a Munților Hășmaș, în nord-estul țării în județele Neamț și Harghita.

Cheile au fost formate de râul Bicaz și fac legătura între Transilvania și Moldova.

Zona Cheile Bicazului, cu o lungime de peste 6 km de la Lacul Roșu în amonte până la localitatea Bicazul Ardelean în aval, este străbătută de drumul transcarpatic DN12C care leagă orașele Gheorgheni și Bicaz.

Cheile Bicazului fac parte din Parcul Național Cheile Bicazului - Hășmaș."-www.wikipedia.org


Lacul Roșu

,,Lacul Roșu este un lac de baraj natural format în 1837 și situat lângă Cheile Bicazului la poalele lui Hășmașul Mare, în apropierea orașului Gheorgheni din județul Harghita. După măsurătorile din anul 1987 dimensiunile lacului sunt următoarele: perimetrul 2.830 m, aria 114.676 m², volumul apei acumulate 587.503 m³.

Este cel mai mare lac natural montan din România. S-a format prin surparea unui flanc al Muntelui Ghilcoș. Numele său provine de la Pârâul Roșu care traversează straturi de culoare roșie cu oxizi și hidroxizi de fier. În limba germană se cheamă "Mördersee" ("Lacul Ucigașul"; în l.magh. "gyilkos" = "ucigaș"), deoarece - potrivit legendei - surparea de teren ar fi îngropat un păstor împreună cu turma sa de oi.

Geologic zona este alcătuită mai ales din calcare, care au dat naștere la forme de relief spectaculoase. Un interes aparte îl prezintă Cheile Bicazului, cu o lungime de 8 km si o adâncime de 200-300 m. Înălțimile variază între 980 m (Lacu Roșu) și 1792 m (Vf. Hășmașu Mare). Peisajul farmecă și prin prezența lacului de baraj natural Lacul Roșu. Acest lac s-a format în anul 1837 în urma surpării unei părți din masivul muntos (Vârful Ghilcoș). Numele lacului vine de la aluviunile roșiatice aduse de Pârâul Roșu."-www.wikipedia.org