Ciucas 05.06.2010

O zi cu multe momente vesele în Ciucaș

După o lună de muncă intensivă în care activitatea de selecționare a candidaților pentru instituțiile militare de învățământ aparținând Jandarmeriei Române se apropia de sfârșit și care de altfel era primordială pentru mine, am considerat că am și eu dreptul la un week-end de relaxare, iar ofertele nu au întârziat să apară.

Agitația a început încă de luni când ofertele au început să-și facă apariția și au fost destul de variate, începând de la ture mai ușoare cum ar fi Poiana cu Narcise din munții Baiului și culmea Gropșoarele din munții Ciucaș, până la ture mai antrenante cum ar fi Vf. Bucșoiu din munții Bucegi și creasta Pietrei Craiului. Sincer să fiu simțeam nevoia de o tură relaxantă, iar având în vedere că i-am propus prietenului meu Cristi o ieșire la munte pentru a-l elibera un pic de febra examenelor de admitere în învățământul superior în care acesta era angrenat, am ales tura propusă de Nucu Vasile și anume culmea Gropșoarele din munții Ciucaș.

Cum de altfel planurile neprevăzute își fac mereu apariția în drumețiile montane, vineri mă contactează Andrei Done și mă întreabă ce planuri de week-end am, propunându-mi să mergem duminică pe o vale de abrupt în Bucegi. Cum de altfel plăcerea de a merge cu Andrei într-o astfel de tură este inegalabilă, am acceptat imediat ideea fără să influențez tura de sâmbătă, care de altfel se anunța a fi una ușoară.

Pentru a face tura mai interesantă, am considerat că puțină adrenalină nu strică și am pus la încercare scouter-ul Yamaha pe care Cristi nu de mult l-a achiziționat, astfel încât sâmbătă la ora 6 am pornit la drum călare pe motor. Înainte de serpentinele care duc la Cabana Muntele Roșu, din cauza drumul foarte prost, l-am lăsat pe Cristi să meargă singur, iar eu m-am urcat în mașina lui Nucu, unde am reușit să mă încălzesc.

După câteva minute organizatorice în care am ajuns la un acord privind traseul pe care urma să îl străbatem, am pornit la drum, iar cum buna dispoziție se instalează mereu în zona în care eu cu Cristi suntem prezenți, a trebuit să facem o scurtă pauză de râs în hohote care ne-a tăiat din elanul nostru cu care am început să urcăm.

Cabana Muntele Roșu

Eu cu Cristi, după ce am reușit să trecem peste perioadele vesele

Vremea a fost foarte instabilă, razele soarelui s-au ascuns repede printre norii posomorâți, iar urcarea noastră spre stația seismică Muntele Roșu s-a îngreunat din cauza acestui fenomen natural.

Cu ultimele resurse de energie am reușit să urcăm Muntele Roșu unde doamna Nucu ne-a energizat cu niște miez de nucă și curmale. Mi-ar fi plăcut să îi prezint lui Cristi culmea Chirușca cu ale sale Tigăi Mari, însă ceața deasă care s-a instalat pe Muntele Roșu ne-a stopat vizibilitatea.

În timp ce gândul îmi fugea tare departe, o tufă de smârdar sau bujor de munte (Rhododendron kotschyi schyf) mi-a atras atenția prin splendoarea florilor sale, iar sentimentul de bucurie ce s-a imprimat în ochii mei, s-a accentuat în momentul în care mi-am ridicat privirea și am observat că suntem înconjurați de o ,,mare" de bujori de munte, unii mai înfloriți ca alții. ,,Ceea ce a făcut faima Ciucașului și a creat chiar un toponim, datorită culorii pe care o capătă muntele în văpaia înfloririi lui (Muntele Roșu), este smârdarul sau bujorul de munte, o plantă lemnoasă din familia Ericacee, cu frunze lucioase, verzi și iarna, ce crește în special pe versanții nordici și vestici ai muntelui. Înflorește în buchete în perioada mai-iulie, când florile roz-violacee acoperă muntele ca un foc ce pâlpâie ușor în adierea vântului"(Maria Rodica Niculescu-Munții Noștri nr.34, anul 1984).

Smârdarul sau Bujorul de Munte
(Rhododendron kotschyi schyf)

Eu cu Nucu în acțiune, foarte entuziasmați și totuși supărați pe vremea capricioasă

Peisajul era unul de basm, acesta fiind completat și de peticele formate cu flori de ghințuri de primăvară (Gentiana Verna) care se desprindeau din marea de smârdar.

Ghințura de primăvară (Gentiana Verna)

Odată ajunși pe culmea Gropșoarele în punctul numit ,,La răscruce", am făcut o pauză de masă, iar cum îmi era foarte sete m-am hotărât să beau berea la care îmi era gândul încă de la placarea din Sfântu Gheorghe. Trebuie să menționez că era prima bere neagră pe care am cumpărat-o, fiind convins de reclama pe care i-a făcut-o Cristi în magazin. Bineînțeles că la setea pe care o aveam, am băut jumătate din ea, însă în momentul în care am simțit gustul specific de bere brună, m-am oprit, dându-mi seama că nu e ceea ce mi-aș fi dorit și de atunci nu am mai cumpărat niciodată bere brună..de ce să stric orzul pe gâște?

Cristi mi-a dat ocazia să mă amuz din nou prin simplu fapt că și-a pus buff-ul meu pe cap și era asemenea unei persoane de sex feminin, puțin peste frumoasa vârstă de 70 de ani.

Peste tot erau numai bujori de munte care ne alimentau sufletele cu prosperitate, liniște și bucurie și de care profitam din plin știind că florile nu rezistă foarte mult, iar peste două-trei săptămâni culoarea roșie a muntelui se va transforma probabil într-un maroniu șters.

Ceața nu avea de gând să ne ofere posibilitatea de a ne bucura de priveliștea ce se ascundea în zare și așa am trecut într-un ritm mai alert de culmea Gropșoarele și de vârful care îi poartă numele aflat la o altitudine de 1883m.

Între Culmea Gropșoarele și Culmea Zăganu, frumusețea și diversitatea florilor de munte ne-a acaparat atenția, iar eu cu Nucu am pierdut ceva timp pentru a obține niște cadre cât mai reușite.

Ghințura de primăvară (Gentiana Verna)

Stânjenelul mic de munte (Iris ruthenica)

Priveliște spre culmea Zăganu

,,Muntele Zăganul (1817m), prezintă un relief ruiniform, cu țancuri și abrupturi puternice spre deosebire de culmea Gropșoarele, unde sunt caracteristice suprafețele netede, largi cu frumoase puncte de perspectivă. Profilul longitudinal accidentat rezultă din succesiunea de vârfuri semețe și țancuri despărțite prin șei bine conturate. Culmile cad abrupt spre vest, sud și mai ales către est, unde apar și calcarele (Colțul Vânătorului), fiind sfârtecate și de văi sălbatice." (Maria Rodica Niculescu-Munții Noștri nr.34, anul 1984).

Eu cu Cristi pe unul din țancurile Zăganului

Momente de relaxare

Priveliște spre împrejurimile Zăganului

Colții din prelungirea Culmii Gropșoarele

Panoramă spre culmea Gropșoarele

Stâncile Zăganului și în depărtare Poiana Stânei

Priveliște spre cele două culmi: Zăgan și Gropșoarele

În drum spre stâna din Culmea Buzăianu

Înainte să ajungem la stână ne-am regrupat pentru a ne putea apăra mai bine de un posibil atac al câinilor, însă spre bucuria noastră nu am avut ocazia să ne testăm aptitudinile de luptă defensive sau ofensive, de la caz la caz.

Ajunși într-o poieniță am servit o gustare mică și în ciuda faptului că timpul a început să ne preseze ne-am hotărât să coborâm pe marcaj până în localitatea Cheia și să urmăm traseul de mers pe jos până la cabana Muntele Roșu...s-a dovedit a fi o foarte proastă alegere întrucât existau și alte trasee nemarcate de legătură, însă ne-am supus majorității și am pornit la drum.

Bineînțeles că oboseala nu și-a spus cuvântul, iar energia, în loc să o păstrăm pentru drumul care ne-a mai rămas, am epuizat-o prin partidele de râs la care am participat foarte activ atât eu cât și Cristi...chiar nu mai știu care erau motivele, sau măcar dacă am avut vreun motiv serios.

Drumul lung până la cabana Muntele Roșu mi s-a părut a fi un calvar, mai ales din cauza faptului că am alergat pe traseu, iar pe drumul asfaltat râdeau de noi și grupurile de copii pe care le întâlneam, motiv pentru care noi râdeam și mai tare ne necazul nostru. În cele din urmă, storși de puteri și cu bătături în talpă am ajuns la mașină, respectiv la motocicletă și am luat un repaus binemeritat, moment în care au apărut și ceilalți participanți la tură într-o mașină de tip transporter, ei fiind mai norocoși decât noi, nefiind nevoiți să străbată atâți km pe jos.

Culmea Gropșoarele

Pregătiți de plecare

În momentul în care ne-am pregătit de plecare, norii au început să se piardă în zare, făcându-i loc soarelui să se afirme în cele câteva ore care au mai rămas din acea zi. Nu știu cu ce am supărat natura de nu am avut parte de soare când eram pe culmea Gropșoarele, însă vremea bună ne-a fost de folos și la drumul de întoarcere spre casă, care a fost unul foarte plăcut în ciuda faptului că am înghițit vreo câteva musculițe pe drum.